Evocând, la ultima noastră întâlnire, efectele devastatoarei combinații dintre PROSTIE și PUTERE, gândul m-a dus dintr o dată la o sintagmă de tristă celebritate de acum vreo 36 de ani: STUPID PEOPLE (POPOR PROST). O lansase în ianuarie 1990, într – un interviu acordat cunoscutului ziar francez, LE FIGARO, că de, „scripta manent”, Silviu Brucan, cel supranumit pe atunci, cu ironie, „Oracolul din Dămăroia „, după numele cartierului bucureștean în care își trăise câteva luni ale unui aurit ” exil”, dar și ” profesorul”. Adică cel care, după ce ne îndopase, în anii comunismului stalinist, cu ideologia luptei de clasă, dirijând din paginile „Scânteii” operațiunea de exterminare a elitelor intelectuale și politice ale României interbelice, se convertise instantaneu, după evenimentele din decembrie 1989, în dascăl într – ale economiei capitaliste, dispus să ne împărtășească secretele unei tranziții care trebuia musai să înceapă cu demolarea industriei românești, un „morman de fier vechi”, cum apăreau în ochii „reformatorilor” acelor ani fabrici cotate de specialiștii străini printre cele mai moderne din lume.
Dar, acesta este un alt subiect care, cu siguranță, merită o tratare aparte și documentată, ca atare. Deocamdată să ne rezumăm la cel legat de „ștampila” nu tocmai de laudă pusă asupra concetățenilor săi de editorialistul anilor terorii de după 1945, din noua postură de apostol al schimbării. Aș fi scris chiar a „Schimbării la față a României”, riscând acuzația de plagiat, dat fiind că autorul respectivei formulări face parte din categoria indezirabililor oficiali astăzi , ale căror nume nu e recomandabil să mai fie citate.
Revin, așadar…
În 1990, Brucan, om politic și cetățean român, de la vârful puterii de atunci din România, cea care trebuia să piloteze nava țării printre capcanele traversării necunoscutului ocean al întoarcerii către portul democrației, părăsit sub escortă sovietică după al Doilea Război Mondial, aprecia că nu poate folosi alt epitet decât „stupid”, adică ” prost”, pentru a caracteriza propriul popor, un popor incapabil, părerea sa, la o trecere de la comunism și dictatură, la capitalism și economie de piață liberă, în mai puțin de 20 de ani. Și o spunea în limba lui Shakespeare pentru că, nu-i așa, englezesște sună bine.
Obiectiv privind lucrurile, s-ar părea că Brucan, navetistul de serviciu între Moscova și Washington în precedenții ani grei din viața țării, mai mult, și ai domniei sale, mai puțin, ar avea oarecare dreptate. Cu observația, corectă zic eu, că, dacă punctul de plecare, dictatura, nu prezintă îndoieli, asupra destinației, statul democratic, și mai ales a traseului și metodelor alese, ar mai fi multe de comentat.
Și poate tocmai de aici vine și întârzierea, rătăcirea drumului și bâjbâirea între poteci pierdute, care ne-au obligat să ne tot întoarcem și întoarcem într – un labirint pe care ni l-am construit noi înșine, uitând să ne punem de- o parte planul după care am facut-o. Dacă vom fi avut vreodată un asemenea plan și nu cumva, contând pe al nostru etern ” merge și așa”, ne-am fi lăsat exclusiv pe seama inspirației.
Sau a PROSTIEI care, amestecată cu olecuță de CORUPȚIE, mă rog, dozarea depinde de abilitatea și experiența operatorului, poate da cel mai formidabil drog de amețit mințile, după cum s-a și întamplat. Și, cum rezultatul se vede, o bunăstare de vitrină, înaccesibilă celor mai mulți, reduși la condiția de privitori, jinduind la accesul într-un paradis mereu mai îndepărtat și momiți permanent cu promisiunea unor zile mai bune, cred că o incursiune în vastul și mereu mai extinsul Regat al PROSTIEI nu e din cale afară de nepotrivită. Cu atât mai mult cu cât, după cum vom vedea, asumarea statutului de ” prost”, de „imbecil”, ar putea fi, în ultima instanță, o formă de apărare în cazul unor puneri sub acuzare pentru daune aduse societății.
În acest sens ne luminează un excelent studiu al italianului Carlo Cipolla, publicat în limba engleză, ” The Basic Laws of Human Stupidity”, tradus și la noi în 2014, la editura Humanitas, cu titlul „Legile fundamentale ale imbecilității umane”.
Ne învăță, așadar, studiul amintit, că „Prostia” , forța care, după părerea marelui Einstein, va ajunge să guverneze lumea, alături de „Frică” și ” Lăcomie”, ca orice fenomen socio-uman, nu există așa, de capul ei, ci funcționează după niște reguli pe care le respectă cu cea mai mare ascultare.
Cea dintâi este că ” Numărul proștilor este intotdeauna subestimat, pentru că Prostia nu are nicio legătură cu profesia, imaginea, locul ocupat în ierarhia socială. Ei, proștii, apar pe neașteptate în situațiile cele mai improbabile și în momentele în care prezența lor este cel mai puțin de dorit. „
În continuarea firească, a doua lege fundamentală a PROSTIEI omenești ne atenționează că :” Prostia este răspândită uniform și în proporție constantă în toate structurile sociale, etnice, ocupaționale etc. în care există și acționează oameni. „
Cu o asemenea arie de acoperire atotcuprinzatoare, prostia poate fi, și este chiar, de multe ori, dezinteresată.
Ca atare, ne confirmă a treia lege, numită și ” Legea de Aur a PROSTIEI”, „Un prost adevărat este acela care poate provoca pierderi unui alt individ sau unui grup de indivizi, fără a câștiga nimic, ba chiar suferind el însuși anumite pierderi”.
Pentru că o asemenea formulare ar putea să stârnească nedumeriri și controverse, legea este completată de câteva precizări lămuritoare, privind trei categorii tipologice ale celor care, împreună cu proștii, compun omenirea, și anume :
–inteligenții, cei care acționează și în folosul lor, și in acela al altora ;
¬bandiții, cei care acționează exclusiv în propriul beneficiu ;
¬nenorocoșii( neajutoratii), cei care îi îmbogățesc pe alții, fără a se ajuta pe ei. Evident, citind rândurile de mai sus, cunoscându-vă pe sine, vă puteți plasa cu ușurință într – o categorie sau alta. Păstrând, desigur, absolută confidențialitate asupra concluziei!
Ținând seama aici și de ” A patra lege fundamentală a PROSTIEI umane”, care spune că : „Oamenii inteligenți fac totdeauna greșeala de a ignora prostia.”. Și chiar dacă, un mare poet precum francezul Paul Valery, făcea din capacitatea recunoașterii prostiei, marca de identificare a inteligenței, ei, inteligenții, nu ezită în a o accepta în preajmă, fără a-și da seama la pericolele la care se expun. Căci, boală, pe cât de contagioasă pe atât de insidioasă, prostia rămâne, până astăzi, una dintre puținele maladii împotriva cărora nu a fost găsit încă nici leacul, nici vaccinul.
Vorba lui Schiller, marele romantic german, „Împotriva prostiei, chiar și zeii luptă în zadar.” De unde concluzia, postulată în Legea nr 5, ” Prostul este cel mai periculos om”.
Mai periculos decât banditul, ale cărui lovituri au efecte limitate, să zicem, pentru a mă exprima plastic, prin spargerea unui seif dintr-o încăpere a edificiului social, în vreme ce prostia în acțiune e de natură să dinamiteze înseși temeliile economice ale aceluiași edificiu. Cu ce consecințe, este mai bine să nu ne imaginăm…
Mai ales acum când, grație ecranelor, a rețelelor sociale, prostia poate prolifera în timp real, spre deosebire de epocile nu tocmai îndepărtate când trebuia așteptată o vreme înainte de a-și arăta efectele.
Închei cu un text din Umberto Eco, scriitorul și filosoful italian care a fascinat întreaga mea generație cu romane precum „Numele trandafirului „, „Pendulul lui Foucault” sau ” Numero zero”, un text provocator și care a stârnit multe reacții pentru duritatea și franchețea adevărurilor sale rostite la Torino, în 10 iunie 2015, după ce primise al nu știu catelea titlu de doctor honoris causa : „Social media sunt un fenomen pozitiv, dar care care oferă dreptul la cuvânt și legiunilor de imbecili care, mai înainte, vorbeau doar la bar după un pahar cu vin, fără să dăuneze colectivității. Astăzi, imbecilii au același drept la cuvânt ca și laureații Nobel.”
Si nu doar pe rețelele sociale, aș completa eu ci și în locuri, împrejurări și instituții care dau greutate prostiei și au consecinte oficiale, uneori dramatice, pentru destinele a milioane de oameni…
Leave a Reply