Început de august. România înoată, gâfâind, într-o Dunăre secată, strecurându-se cu greu printre balize marcate de coduri tricolore, nu cu acele nuanțe dragi nouă, ale drapelului național, ci cu galben, portocaliu și roșu. Trei culori niciodată prezente împreună pe stindardul vreunei țări deși fiecare în parte emană suficientă căldură și poate fi asociată atâtor simboluri încât să – și câștige respectul experților în heraldică.
Dar… La Baia de Criș, lunca îmbrăcată încă în acel verde sănătos al primăverii, nepăsătoare la avertizările buletinelor meteo și indiferentă la schimbările climatice care i – au prezis pieirea, se încăpățânează să – mi transmită, seară de seară, reconfortantul său salut de răcoare. Oferindu-mi îmbietoare condiții de lectură, cărora le și dau curs, apelând la „rafturile” totdeauna pline cu noutăți ale infinitei biblioteci virtuale a internetului. Pentru că, în acest secol al XXI-lea al ” dispariției cărții și a plăcerii cititului” , profetizate înainte de anul 2000 pe baza unor statistici dincolo de orice îndoială, „copiii lui Guttemberg” continuă sa se nască, dolofani și sănătoși, infirmând, măcar în acest domeniu, trendul de prăbușire a natalității care afectează dramatic lumea Bătrânei noastre Europe.
În ceea ce mă privește, nu pot fi decât de acord cu Borges, poetul vizionar care își imagina raiul ca pe un fel de bibliotecă, o bibliotecă, îmi permit să adaug unde, pe etajerele frumos geluite, își așteaptă rândul spre a fi citite chiar viețile noastre.
Cu o asemenea carte mi-a fost dat să mă întâlnesc zilele trecute, prilej de bucurie, cu atât mai mare cu cât, aveam să descopăr curând, autoarea, o celebră cercetatoare britanică în domeniul istoriei contemporane a culturii și artei, în general, are incontestabile rădăcini românești.
Cartea, îi dau numele în limba română, deși ea nu a apărut încă în vreo traducere și la noi, se intitulează : „CINE L-A PLĂTIT PE FLAUTIST? CIA ȘI RĂZBOIUL RECE CULTURAL”, iar autor este fosta realizatoare a unor emisiuni de mare succes la BBC RADIO 3, France Stonor Saunders.
Născută la Londra, la 14 aprilie 1966, Frances, cu studii serioase de istoria artei la prestigiosul St’Anne’College al Universității Oxford, expertă în curentele picturii expresioniste abstracte, a intuit o neașteptată pistă de cercetare a legăturilor, imediat după sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, dintre serviciile secrete americane și lumea marilor artiști, pictori, scriitori, muzicieni. A contat, probabil, și propria istorie de familie, cu un tată polonez, de origine evreiască, dar care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în România, în preajma unor personalități de prim plan ale lumii politice românești din perioada interbelică și o mamă englezoaică, având legături puternice în mediile artistice avantgardiste ale epocii. Tatăl, Donald Robin Slomnicki Saunders, s-a născut la Câmpina, la 3 februarie 1931. Mama,Julia Camoys Stonor, scriitoare binecunoscuta în Marea Britanie,venise pe lume la Londra la 19 aprilie 1939,ca descendentă a baronilor De Camoys, nobili cu rădăcini în stravechea aritocrație engleză. Donald și Julia se casatorisera în 1963,la putina vreme după ce româno-polonezul reușise să imigreze în Anglia și capătase cetățenia britanică. Firi cu personalitate puternică, cei doi aveau să se despartă de o manieră mai putin amiabilă, în 1977, dar continuând să păstreze legături în îngrijirea celor doi copii, Frances și William, fratele mai mic al viitoarei scriitoare.
Întreaga poveste a familiei, mai ales din tinerețea tatălui, împănată și cu savuroase episoade privind viața din România anilor 1930 – 1960, este prezentată de Frances Stonor Saunders în trei numere din 2020 ale London Review of Books, reputată publicație de literatură de limba engleză, sub titlul, cam nonconformist, de „The Suitcase”, „Valiza”.
Și acum, să revenim la cartea care, în 1999, la publicarea primei ediții, la Londra, avea să transforme peste noapte un istoric de artă, ce-i drept, recunoscut pentru seriozitatea opiniilor sale, totdeauna bine argumentate, într-o vedetă de Prime-Time tv.
Observând atent viața literar-artistică a lumii, mai ales a celei occidentale, după 1945 (intra, de altfel, în atribuțiile sale de redactor la emisiuni de profil) , Frances constată apariția unor tendințe care nu se potriveau modelului și profilului conceptual al celor care le promovau. Altfel spus, pictori, scriitori, muzicieni recunoscuți pentru conservatorismul lor, deveneau peste noapte promotorii unei arte libere de orice constrângeri estetice sau morale, adepți ai unui expresionism de tentă abstracționistă, în artele plastice, sau a unei literaturi în care eroul, ca individ, este dizolvat într-o masă amorfă de marionete supuse unei continui observații și ale căror mișcări sunt dirijate prin firele, nici măcar ascunse, manevrate de stăpân.
Spirit iscoditor, inteligent și instruit totodată, lui Frances Stonor Saunders nu ia fost tocmai greu să ajungă la mânuitorul personajelor, multe celebrități în domeniile lor, și să-și facă publice descoperirile sale prin cartea ” CINE L-A PLĂTIT PE FLAUTIST? CIA ȘI RĂZBOIUL RECE CULTURAL”.
Esența cărții se poate rezuma în câteva fraze. După ce, în 1945, Aliații, în primul rând SUA și Uniunea Sovietică, au reușit să zdobească puterile Axei, reprezentate de Germania nazistă și Japonia imperialistă, deosebirile ideologice fundamentale dintre ele au condus la acel inevitabil „război rece”, încheiat în 1991 odată cu destrămarea Țării Sovietelor. Acerba concurență politică, militară, economică, nu putea lăsa deoparte domeniul propagandei, în care aspectele științifice, sportive și, mai ales culturale erau destinate să aibă rolul principal. Așa s-a născut, în 1947, ” Congresul pentru libertate culturală”, structură organizată și finanțată prin CIA, serviciul secret american, cu misiunea de a reuni și pune în valoare vocile unor personalități din Vest, cândva cu vederi comuniste, dezamăgite mai apoi de turnura opresivă pe care o luase regimul de la Moscova.
Lideri ai stângii non-comuniste, un Andre Gide, scriitorul francez laureat Nobel pentru literatură, filosoful Raymond Aron, germanul Arthur Koestler sau italianul Ignazio Silone s-au aflat printre cei care, în 1949, aveau să publice volumul colectiv de eseuri „The God that failed” („Zeul care a eșuat”), amară recunoștere a sfărmării unei iluzii. ( Reamintesc că, 20 de ani mai înainte, în 1929, un mare scriitor român de limba franceză, Panait Istrati, traise primul deziluzia întâlnirii cu destrămarea unui mit, cel al Paradisului bolșevic, și – și consemnase amărăciunea în romanul, publicat în Franța, „Spovedania unui învins”).
Războiul rece cultural, pe care îl descrie cu lux de amănunte Frances Stonor Saunders, a însemnat, în opinia istoricului britanic,” un uriaș consortiu de spionaj camuflat într – un salon literar universal”. Se confruntă, pe de o parte, realismul socialist, adus la forma sa cea mai radicală, a literaturii proletcultiste, al blocului comunist, cu literatura onirică, a individului liber să – și trăiască și să și exprime formele cele mai subtile și mai rafinate ale spiritualității sale, de partea Vestului. Festivalurilor Mondiale ale Tineretului, unii și-l mai amintesc, poate, pe cel de la București, din august 1953, li se opun marile expozitii de artă abstractă, festivaluri internaționale de teatru, de film și mai ales de muzică. Prin turneele de jazz, un gen muzical născut din tradiția populației de origine africană ajunsă în sclavie în America, se dă o lovitură propagandei estului comunist care clama lipsa de drepturi a negrilor din Statele Unite.
Lui „Vorbește Moscova”, (1941) îi răspund „Vocea Americii” (1942) și, din 1950, și „Europa Liberă”.
Bunele intenții nu asigură însă și dreptul încălcării legilor, mai ales într-o mare democrație, ca cea americană, care se dorește a fi un adevărat model, și mai ales atunci când este vorba de fonduri publice. Și nu puține!
Căci nu întâmplător se spune că CIA a fost cel mai important colecționar și vânzător de arta al secolului al XX-lea!
Așa se explică uriașul scandal izbucnit în 1967, când două publicații de mare prestigiu, „Rampants” și ” New York Times”, dezvăluie că timp de 20 de ani elita intelectuală americană fusese plătită de serviciile secrete ale țării. Dilema: complici sau idioți utili? A treia posibilitate, de patrioți, luptători pentru libertate și prezumptivi martiri pentru triumful unor idei precum democrație, justiție, adevăr este aproape exclusă pentru că, din momentul în care se transformă într-un produs de export libertatea de expresie își pierde aura idealului, coborând în lumea obiectelor de tarabă. Obiecte supuse legilor pieței, în care escrocheriile, fie ele intelectuale sau nu, nu sunt, aprioric, excluse.
Concluzia remarcabilei analize a lui Frances Stonor Saunders -eu am avut acces la ediția italiană a lucrării, publicată chiar în acest an de Fazi Editore: „Puterea nu are întotdeauna forma brutală a cenzurii sau a poliției politice. Mult mai adesea ia chipul binevoitor al unui mecenat altruist, ia forma unui premiu literar prestigios, promisiunea unei promovări pe coperta unei publicații de mare tiraj sau comoditatea unei catedre universitare.”
Restul, vorba unui cunoscut adagiu, nu e decât tăcere. Ca și răspunsul la întrebarea pe care v-ați pus-o cu siguranță în biserică atunci când Iisus rostește, în Predica de pe Munte, enigmaticele cuvinte : „… MINȚIND PENTRU MINE…”
Leave a Reply