Suntem în 23 mai, exact o lună până la ziua Marelui Mucenic Gheorghe, ucigătorul balaurului, unul dintre cei mai însemnați sfinți din sinaxarul ortodoxiei noastre. Dovadă stă mulțimea celor care îî poartă numele, adică cei peste 550.000 de bărbați și vre-o 350.000 de doamne și domnișoare, conform evidențelor Ministerului Afacerilor Interne.
E vineri, n-au trecut decât cinci zile de la duminica unor alegeri care, sperăm cu toții, vor fi condus la liniștirea apelor oceanului politic românesc. Un ocean bântuit de uraganele vrajbei mai bine de șase luni! Un răstimp lung, mult prea lung, pentru o țară unde, meteorologic privind lucrurile, furtunile, fie ele și cele ale echinocțiilor, nu depășesc, ca durată, câteva zile. Cuvinte s-au rostit multe, poate prea multe și prea apăsat spuse, chiar pentru o campanie electorală. Dar, în final, românii au decis. Și, Curtea Constituțională, Cerberul cu nouă capete de la poarta Legii Fundamentale a Țării, a confirmat ieri decizia românilor. Așa că, de acum, urmează faptele!
În urmă cu vre-o nouă decenii, într-o Spanie devorată de un război fratricid, aflat în plină desfășurare, un chirurg Canadian, dr. Norman Bethune, căruia omenirea îi datorează mult mai mult decât își amintește astăzi, făcea, în agenda sa de front, o memorabilă însemnare: ”Dumnezeu a inventat Cuvântul pentru a denumi acțiuni. Să-l folosim în scopul său inițial”!
O parafrazare, poate nu tocmai corectă a textului biblic.
Fraza a ajuns la noi grație lui Hemingway, marele romancier care, în postura asumată de reporter de război, relata pentru presa americană desfășurarea unuia dintre cele mai dureroase conflicte care a sfâșiat vreodată o țară europeană – Războiul Civil din Spania (1936-1939).
Nu voi continua aici cu prezentarea istorică deși, poate, ca lecție, ea ar merita să fie făcută.
Mă opresc însă la ceea ce ne descrie Hemingway în capodopera sa ”Pentru cine bat clopotele”, începând cu finalul acelui motto distrugător: ”…niciodată să nu te întrebi<<Pentru cine bat clopotele?>> Ele bat pentru tine.”
Viitorul laureat Nobel pentru literatură transmite astfel, peste timp, un avertisment de care, sufletește măcar, e bine să ținem seama.
Ca și de un alt mesaj, al aceluiași romancier american, un mesaj totdeauna actual, pentru că observația pe care o face este rezultatul unei experiențe directe a unui om care a trăit în prima linie a bătăliilor vieții:” Niciodată să nu crezi că un război, indiferent de cât de justificat și de necesar pare, nu este o crimă”.
Or, o asemenea crimă se petrece, de mai bine de trei ani aici, lângă noi, într-un stat cu care România are aproape 650 de km de graniță. Și, se știe, granițele, fie ele terestre, fluviale sau maritime sunt doar niște linii imaginare. Linii care separă, pe hartă, două sau mai multe țări dar, istoria ne-a dovedit-o de atâtea ori, n-au fost niciodată de netrecut.
Nici pentru oameni, nici pentru altceva.
Și aici opresc comentariul meu.
Revenind la situația din România post electorală se impun, cred, câteva observații de bun simț.
În primul rând, despre presiunea creată după câștigarea alegerilor printr-o excepțională și, pentru mulți, surprinzătoare mobilizare națională împotriva amenințării unei catastrofe economice, sociale și, în cele din urmă, statale, dacă rezultatul ar fi fost altul.
Acum, îndepărtarea de ”marginea prăpastiei”, sau măcar semnele unui început de îndepărtare, trebuie să apară rapid.
Ca să citez un ”clasic” al anilor ’90, Silviu Brucan (susținut la acea vreme de un alt vechi exponent al comunismului ”luminat”, Alexandru Bârlădeanu) trebuia să se arate cât de repede oamenilor că revoluția (cea din decembrie ’89) a adus o schimbare și în rafturile magazinelor, cu alte cuvinte că ea consta nu doar în absența din vitrine a portretelor ”tovarășilor”, Nicolae și Elena Ceaușescu, desigur!
Și rafturile s-au umplut, ca și, pentru scurtă vreme, portofelele cetățenilor, generând însă un proces de degradare economică ce a condus, în doar câțiva ani, pe fondul unei inflații uriașe, la dispariția industriei naționale. O industrie care, categoric, trebuia reformată și adusă la un nivel de competitivitate, în primul rând în privința eficienței energetice, cu industria modernă. Dar care nu reprezenta, în nici un caz, un morman de fiare vechi, cum a numit-o cineva, în epocă, și în nici un caz nu trebuia distrusă!
Dar, aceasta este o altă temă pe care o voi aborda săptămâna viitoare, când voi încerca să prezint o imagine la zi a situației României post electorale.
Un Post Scriptum necesar.
Alaltăieri, de Sfinții Împărați Constantin și Elena, în curtea liceului ”Constantin Noica” din Alexandria, s-a dezvelit un bust al marelui filosof care dă numele prestigioasei instituții de învățământ din capitala județului Teleorman.
Am asistat la eveniment grație imaginilor primite de la prietenii mei teleormăneni, Marian Amuza și Emilian Orodel, realizatorii canalului de televiziune Burnas TV. Le mulțumesc!
Evenimentul, remarcabil în sine și prin semnificația sa deosebită, ca model de urmat, merită, cred, o evocare și din partea mea într-un viitor episod al acestei rubrici.
O voi face!
Post Scriptum 2.
Astăzi, la Roșiorii de Vede, încep ”Zilele Municipiului”, sărbătoare închinată uneia dintre cele mai vechi – și, pentru mine, cea mai frumoasă și cea mai scumpă localitate din România. Cea în care m-am născut, am învățat și, peste ani, am revenit ca profesor.
La 640 de ani de la atestarea sa documentară și la 30 de ani de când a devenit municipiu, Roșiorii de Vede rămân , pentru mine, acel ACASĂ, pe care îl voi evoca totdeauna cu dragoste.
La mulți ani!
Leave a Reply